Sfântul Mucenic Victorin și cei împreună cu el – mărturisitori ai credinței în vremuri de prigoană

În sinaxarele Bisericii Ortodoxe, ziua de 5 aprilie este închinată pomenirii Sfântului Mucenic Victorin, împreună cu Zinon, Hrisofor, Sevăr, Nicostrat și alți sfinți mucenici care au suferit pentru Hristos în timpul prigoanei împăratului roman Dioclețian. Viețile acestor mărturisitori ai credinței reprezintă un exemplu luminos de statornicie, bărbăție duhovnicească și dragoste pentru Adevărul lui Hristos, în ciuda presiunilor și torturilor cumplite.

Pentru a înțelege semnificația jertfei acestor sfinți, este necesar să ne situăm în contextul istoric al secolului al III-lea d.Hr., mai precis în timpul ultimei mari persecuții oficiale a creștinilor, declanșată de împăratul Dioclețian (284–305). Acesta, dorind să restabilească unitatea Imperiului Roman și să întărească autoritatea religiei păgâne tradiționale, a emis o serie de edicte între anii 303–304, prin care se interzicea cultul creștin, se ordona distrugerea cărților sfinte și templelor, precum și obligarea tuturor cetățenilor de a aduce jertfă zeilor păgâni.

În acest climat de teroare, mulți creștini au fost arestați, torturați și omorâți pentru refuzul lor de a renunța la credința în Hristos. Printre aceștia s-au numărat și Sfântul Mucenic Victorin și tovarășii săi de pătimire.

Sfântul Victorin era originar din Nicomidia, un important centru urban și administrativ al Imperiului Roman de Răsărit, unde creștinismul prinsese deja rădăcini adânci. Se cunosc puține detalii despre familia sa, dar se crede că provenea dintr-o familie romană nobilă, bine înstărită și cu o anumită influență. Educația sa a fost una aleasă, fiind cultivat în gândirea clasică greco-romană, dar și în învățăturile creștine, pe care le-a primit și asimilat cu inimă curată.

În timpul persecuțiilor, Victorin s-a remarcat prin statornicia credinței sale, refuzând cu hotărâre să aducă jertfe idolilor. Acest gest a atras asupra sa furia autorităților, care l-au supus unor chinuri grele. Deși a fost bătut cu cruzime și închis, Sfântul Victorin nu a cedat. În ciuda suferințelor trupești, el mărturisea cu și mai multă putere pe Hristos cel răstignit și înviat.

Alături de Sfântul Victorin au pătimit și alți creștini ale căror nume sunt păstrate în tradiția bisericească: Zinon, Hrisofor, Sevăr, Nicostrat și mulți alții. Unii dintre aceștia făceau parte din rândul militarilor sau funcționarilor imperiali, ceea ce demonstrează faptul că mesajul Evangheliei pătrunsese adânc în toate straturile societății. Pilda acestor mucenici stă ca dovadă că Evanghelia nu este un mesaj adresat doar celor simpli, ci o chemare universală la sfințenie.

Acești sfinți au fost supuși unor torturi diverse: au fost bătuți, arși cu fierul înroșit, închiși fără hrană sau apă, și în cele din urmă au fost omorâți în chipuri crude. Însă în toate acestea, sufletele lor au rămas netulburate, încredințate în nădejdea vieții veșnice.

Deși Sfântul Victorin și cei împreună cu el nu sunt figuri cunoscute pe scară largă în rândul Bisericii Universale, ei au avut un rol fundamental în consolidarea martirologiilor creștine și a conștiinței de sine a Bisericii primare. Cultul lor s-a extins în special în zona Asiei Mici și a Balcanilor, influențând dezvoltarea liturgică și spirituală a comunităților creștine de acolo.

În tradiția Bisericii Ortodoxe Române, pomenirea lor este o ocazie de adâncire în taina jertfei, un prilej de meditație asupra fidelității față de Hristos în vremuri de încercare. Ei devin astfel modele pentru creștinii de astăzi, chemați nu la martiriul fizic, ci la o mărturisire vie și coerentă a credinței în mijlocul unei lumi secularizate.

Mucenicia nu este doar o jertfă exterioară, ci o biruință a harului asupra firii căzute. Prin sângele vărsat, Victorin și frații săi au semănat semințele credinței în sufletele celor ce aveau să vină după ei. Moștenirea lor constă nu doar în paginile martirologiilor, ci și în conștiința liturgică a Bisericii, care îi pomenește la fiecare Liturghie, rugându-se „pentru sfinții mucenici, care au adormit întru nădejdea învierii”.

Viața și moartea Sfântului Victorin și a tovarășilor săi reprezintă o pagină de aur în istoria Bisericii. Ei ne învață că credința adevărată este mai tare decât moartea, că dragostea pentru Hristos nu poate fi învinsă de sabie, foc sau lanțuri. Să ne rugăm ca, prin mijlocirea lor, și noi să avem puterea de a rămâne statornici în credință, oricât de grele ar fi ispitele vremurilor noastre.